CUVÂNT ÎNAINTE

Fiecare neam are un destin și o cruce a lui, are oameni vrednici, harnic, credincioși și cu demnitate, dar și trădători, lași, profitori și oportuniști. Din fapte vedem și cunoaștem oamenii, iar din mărturiile celor care au suferit cunoaștem adevărul și greutăţile prin care a trecut neamul și ţara noastră în ultimele secole, dar mai ales în secolul al XX‑lea.

Din păcate, așa cum vedem și din volumul Lacrima Basarabiei elaborat de către Ion Domenco, istoria reală este scrisă cu multe lacrimi, cu tristeţe și suferinţă de cei care doresc să prezinte adevărul istoric dar nu o istorie ideologizată și falsificată, redactată pentru a crea sau justifica abuzurile guvernanţilor, pentru a crea o imagine favorabilă a liderilor politici conjuncturali și a partidului de guvernare. Acest lucru s‑a întâmplat și în Basarabia după ocuparea ei de către sovietici la jumătatea sec. al XX‑lea, când PCUS a reorganizat întreaga viaţă socială pornind de la principii străine valorilor neamului nostru, ruinând democraţia și valorile ei. Prin metode de constrângere, privarea de libertate și declararea ca dușmani ai regimului (culaci, moșieri și burghezi) a condamnat la dispariţie generaţii de oameni demni, credincioși, cu verticalitate și buni gospodari… a ruinat și distrus educaţia democratică și a privat de libertatea de gândire tot ce a înglobat în URSS. Totalitarismul instaurat în multe din ţările aflate în blocul sovietic și‑a lăsat amprenta pe fiinţa acelor naţiuni, pervertind valorile și falsificând realitatea, fapt ce a dus la căderea regimului și destrămarea URSS și a sferei sale de influenţă. Tot ce se zidește pe teroare se destramă, adevărul iese la suprafaţă, adevărul triumfă, însă păcat de generaţiile care au fost torturate, condamnate la deportară, la muncă silnică și chiar la moarte pentru valori‑ le democraţiei, pentru credinţă, pentru mărturisirea adevărului. Dacă la început regimul sovietic a fost prezentat ca un rai, după puţin timp oamenii au constatat adevărata faţă și atrocităţile pe care le‑au făcut bolșevicii în numele partidului.

Acest lucru în vedem și din multele mărturii cuprinse în volumul de faţă, din mărturiile celor deportaţi și a oamenilor sinceri și demni care s‑au mai întors din Gulag, a celor care au puterea să împărtășească teroarea și greutăţile prin care au trecut. Primul an de stăpânire sovietică a demonstrat fața hidoasă a noii puteri, prin felul cum au început a extermina intelectualitatea şi oamenii gospodari, etichetându‑i „duşmani ai poporului“ şi culaci“ mărturii din „Paicu ‑ un sat din lunca Prutului de jos“, (Veta Ghimpu‑Munteanu, Chişinău 2008, pag. 77‑78).

Basarabia a trecut prin momente grele în deceniul al cincilea din secolul trecut, a fost împărţită de Hitler și Stalin prin Pactul de tristă amintire Molotov‑Ribbentrop, încheiat la 23 august 1939, între URSS și Germania. Atunci României i‑a fost furată partea de răsărit, iar locuitorii de aici au fost nevoiţi să se refugieze sau să accepte ce îi aducea ocupantul sovietic. A venit și cea de a doua ocupaţie în anul 1944 care a marcat pentru jumătate de secol destinul basarabenilor.

Așa cum menţiona și autorul volumului de faţă, pe baza actelor de arhivă și a cercetărilor contemporane, cel de al doilea Război Mondial a secerat milioane de vieţi și a dat o nouă faţă lumii, creând condiţiile instaurării regimurilor totalitare și pervertirea valorilor prin metode specifice. Astfel, cea mai mare conflagraţie militară mondială s‑a soldat cu cca 60 mln de morţi‑20 mln militari şi 40 mln (!) civili, decedaţi din cauza bombardamentelor masive, masacrelor, genocidelor deliberate, bolilor, foametei, exterminărilor în lagărele de concentrare, dispăruţi fără veste. Basarabia a pierdut peste 50 de mii de militari şi peste 120 de mii de civili sau 6,9% din populaţia de atunci.

A venit foametea înscenată în anul 1946, valurile de deportări, epurările politice, condamnările pentru acţiuni antisovietice și, ce a fost mai grav, distrugerea valorilor și a credinţei, condamnarea la muncă silnică în lagărele sovietice, în lagărele de exterminare sau condamnarea la moarte fără judecată. Printre cei vizaţi de regimul sovietic erau clericii, intelectualii, oamenii înstăriţi etc. aceștia se luptau pentru drepturile lor, au cultura democraţiei și demnitatea omului liber, crescut în frică de Dumnezeu și de oameni. Pentru că erau consideraţi periculoși că mai gândeau și puteau să‑i determine și pe ceilalţi să ea atitudine, au fost condamnaţi de sovietici ca dușmani ai poporului. La scurt timp după ocupaţia sovietică și‑au arătat adevărata faţă, iar basarabenii au văzut consecinţele reformelor distructive și „dragostea“ fratelui mai mare.

Printre cei vizaţi de regimul sovietic erau în primul rând clericii și biserica. Şi acum îmi aduc aminte lozincile și textele scrise pe holurile școlii: Religia este opium pentru popor sau atitudinea învăţătorilor care încercau să ne îndoctrineze și să ne alinieze gândirii partidului unic. Pe de o parte, bunicii născuţi în perioada interbelică ne prezentau adevărul și istoria neamului nostru, pe de altă parte, profesorii ne „educau“ în prezentându‑ne o istorie falsificată şi realizările comunismului.

După cel de al II‑lea Război Mondial cel mai mult a suferit Biserica, mănăstirile au fost închise, monahii alungaţi, urmăriţi și de multe ori condamnaţi la muncă sau la moarte. Din cele aproape 1500 de biserici în 1940, au mai rămas aproape 200 de biserici, iar clericii urmăriţi și supuși unui tratament discriminatoriu și josnic de către activiștii de partid, după cum citim și în carte.

Cercetările contemporane au arătat că pentru noi, basarabenii, perioada interbelică a fost o binecuvântare, cei educaţi atunci, în ciuda regimului și a greutăţilor ne‑au transmis credinţa în Dumnezeu și dragostea faţă de neam și de ţară, ne‑au transmis valorile spiritualităţii păstrând cu sfinţenie ce mai era curat și sfânt.

Au venit și zorii libertăţii în anii 90 ai secolului trecut, dar n‑au dispărut ideologii și nici cei care au slujit partidul unic. Mulţi trăiesc nostalgia paradisului pierdut, fiind învăţaţi să nu gândească, ci să execute ordinile date de autorităţi. Ori, atunci când îţi sunt garantate drepturile prin legislaţia naţională și internaţională, ar trebui să ne cunoaștem istoria și rădăcinile, să ne cunoaștem strămoșii și să punem în lumină valorile lor. Mă bucur că generaţia istoricilor mai tineri, dar și a celor care au fost dornici și să afle adevărul, pe baza arhivelor și a mărturiilor celor care încă își aduc aminte de atrocităţile și rănile adânci lăsate de politica de tristă amintire a regimului sovietic, ne scot la lumină volume de studii și documente prin care avem șansa să ne cu‑ noaștem trecutul și să ne facem un viitor. S‑au făcut pași concreţi spre cunoașterea adevăratei istorii, dar încă mai sunt multe care trebuie scoase la lumină. Ce este mai trist că unii falsifică în continuare istoria în numele interesului lor personal, încercând să ne confiște identitatea și valorile.

Apreciem lucrarea dlui Ion Domenco, un pasionat de istorie și de prezentarea realităţii, un adevărat jurnalist care își împărtășește crezul cu demnitate și care prin eforturi considerabile ne pune la dispoziţie și de data aceasta, mărturii ale unor oameni care au trecut prin calvarul vieţii frumoase și a pseodo libertăţii garantate în a doua jumătate a secolului trecut.

Închei cuvântul meu cu ceea ce ne spunea Marele istoric Nicolae Iorga: „Dacă nu ne putem răzbuna, măcar să nu uităm!“ şi să păstrăm valorile vrednicilor înaintași, a celor care cu demnitate au luptat pentru libertatea neamului, a celor care și astăzi știu să rămână demni, credincioși în faţa tuturor vicisitudinilor și a provocărilor la care trebuie sa facem faţă în noul context istoric. Un popor care uită și care în ignoranţa lui nu vrea să cunoască adevărul este condamnat la dispariţie.

Felicităm autorul și îi dorim putere de lucru, inspiraţie în activitatea de cercetare și de culegere a mărturiilor care se mai păs‑ trează, știind că adevărul va triumfa, credinţa va dăinui și noi prin hărnicie și înţelepciune vom reuși să punem o cărămidă la cunoașterea adevăratei istorii și la formarea, educarea și crește‑ rea noii generaţii pentru demnitate și adevăr.

+PS Veniamin,
Episcopul Basarabiei de Sud