Patrimoniul cultural național ca resursă pentru o dezvoltare durabilă a Republicii Moldova

13 apr. 2020 | Evenimente

Potențialul axiologic al patrimoniului cultural

În ultimele decenii, statele membre ale comunității mondiale acordă o atenție tot mai mare culturii și păstrării valorilor ei. Congruența de percepție a importanței acestor valori a determinat organismele internaționale să adopte o serie de documente, susținând astfel reglementarea domeniului de referință pe plan global. Bunăoară, Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO), recunoscând moștenirea umană ca o valoare culturală, socială, istorică, științifică, artistică, economică, politică, aprobă o serie de documente, validându-i semnificația în Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural (1972), Recomandările privind participarea poporului la viața culturală și contribuția sa (1976), Recomandările privind salvgardarea folclorului (1989), Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (2003). 

O altă organizație internațională, interguvernamentală, Consiliul Europei adoptă Carta europeană a patrimoniului arhitectural (1975), Convenția pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei (1985), Convenția culturală europeană (1997), Convenția europeană a peisajului (2000), mai apoi Convenția-cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate (2008). Unul din principalele documente, care stă la baza organizării și funcționării Consiliului internațional pentru monumente și situri (ICOMOS) este consemnat în Carta patrimoniului vernacular (1999). Țările fondatoare ale Organizației de cooperare economică a statelor riverane Mării Negre semnează Convenția de colaborare în domeniul culturii, științei și informației privind protejarea moștenirii culturale și naturale (1993).

După Declarația de Independență din 27 august 1991, în Republica Moldova intră în vigoare un set de acte normative, prin care statul își asumă jurisdicția asupra prezervării patrimoniului cultural național: Legea privind ocrotirea monumentelor (nr. 1530 din 22.06.1993), Legea privind protejarea patrimoniului arheologic (nr. 218 din 17.09.2010), Legea privind protejarea patrimoniului cultural național mobil (nr. 280 din 27.12.2011), Legea privind protejarea patrimoniului cultural imaterial (nr. 58 din 29.03.2012), Legea privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război (nr. 161 din 20.07.2017). Cele menționate reprezintă consecința necesității de acoperire juridică a protejării bunurilor culturale, odată cu conștientizarea și acceptarea de către factorii de decizie a rolului integrator al acestei avuții în dezvoltarea durabilă a țării, dar care, în realitate, nu s-a transformat într-o prioritate a întregii societăți.

Țara noastră dispune de o bogată și prețioasă moștenire culturală, cristalizată pe diversitatea de dimensiuni, expresii și forme, în măsură să contribuie la exprimarea de sine, dar a cărei valoare reală pe piața serviciilor nu este încă cunoscută și utilizată la adevărata-i latitudine pentru a genera beneficii economice, a stimula economia creativă și a atrage capital imagologic. Starea de fapt este consecința mai multor cauze.

Mai întâi, am menționa lipsa unor tradiții democratice de valorificare inteligentă a potențialului patrimoniului cultural în rândul populației din Republica Moldova; apoi, unele stereotipuri perimate, prejudecăți, opinii preconcepute, reprezentări eronate vis-a-vis de valoarea bunurilor spirituale și materiale acumulate până în prezent în patrimoniul țării; interesul frivol față de resursele materiale și spirituale ale culturii depozitate în patrimoniul țării; neglijarea nexului valoric al acestor resurse; atitudinea refractară față de noile provocări și tendințe în abordările economice, activitatea culturală în comunicarea cu alte spații geoculturale; de asemenea, trebuie remarcat și faptul că nici cercetarea nu acordă suficientă atenție valorificării patrimoniului în plan științific, educațional, social, economic.

De altfel, în starea lui actuală, patrimoniul public al Republicii Moldova se confruntă cu o multitudine de probleme și consecințe distructive, fiind supus presiunilor antropice, economice și de mediu – efecte nefaste ale societății postindustriale -, care impun identificarea soluțiilor practice întru anticiparea și descurajarea acestor presiuni, elaborarea și implementarea unor strategii pe termen de lungă durată, având ca priorități revitalizarea patrimoniului periclitat, conservarea, valorificarea și popularizarea judicioasă a celui vital, care urmează a fi plasate în contextul globalizării accelerate. în raport cu realitățile zilei, componentele definitorii în abordarea unor astfel de strategii sunt educația și cercetarea, interesul public și spiritual participativ, legislația funcțională și stimulativă, buna administrare și conlucrarea efectivă între toți actorii implicați în proces.

Construit pe studierea valorilor patrimoniului cultural din Republica Moldova, volumul de față încearcă să ofere resurse conceptuale pentru fortificarea și dezvoltarea simțului identitar, manifestat în identitate personală, culturală, etnică, lingvistică, religioasă, civică etc., susținând astfel abordările inovaționale orientate spre includerea patrimoniului în viața societății contemporane. Totodată, patrimoniul cultural deține o paletă complexă de resurse și idei cu potențial formativ și participativ. Cititorul ediției de față este invitat să (re)descopere patrimoniul cultural al țării și, implicit, să-i cunoască și să-i prețuiască potențialul axiologic. Produsul cultural are nu doar semnificația de memorie a trecutului, ci și rolul de a contribui la educarea publicului pe linia identificării “nucleelor tari” și a virtuților spirituale a valorilor, de formare a bunului gust, de discernere a autenticului de kitsch. Ca parte importantă a patrimoniului național, resursele materiale și spirituale ale culturii se constituie într-o componentă de importanță majoră în asigurarea securității naționale, iar studierea, buna administrare și modul de punere în serviciul public al acestor resurse sunt elemente esențiale în implementarea unor strategii de dezvoltare.