Silvia Zagoreanu

Frumoasă, responsabilă, exigentă, principială, foarte muncitoare și deosebit de talentată, așa o cunosc pe Silvia Zagoreanu. Am avut mereu încredere în capacitățile ei profesionale și i-am admirat vocea.

– Întotdeauna m-a interesat proveniența unei personalități, fiindcă sunt convinsă că locul, mediul şi familia în care s-a născut un om s-au altul pune amprenta esențială pe omul respectiv. Silvia Zagoreanu e născută în renumitul sat Căpriana din codrii Moldovei, într-o familie cu 13 copii, ea fiind cea mai mare. Cum e să te naşti într-o familie în care au urmat atâția copii?

– Familia este izvorul nesecat de inspirație, emoție, trăire, este leagănul tuturor împlinirilor. Noi nici nu realizăm cât de bogați suntem având o familie sănătoasă. Norocul meu a fost să mă nasc într-o familie „vie”. Mi se pare potrivită această expresie, pentru că noi am avut cu adevărat o copilărie foarte activă.

Educația primită în familie ne-a fost de mare folos. Da, eram noi supărați că suntem puşi la lucru, că părinții erau uneori severi cu noi, dar acum le suntem recunoscători, fiindcă au educat în noi calități importante, cum ar fi: responsabilitatea şi corectitudinea, ne-au învățat să ne descurcăm în viață.

Părinții noştri au fost şi sunt nişte eroi. Nu ştiu cum făceau dar au reuşit să ne împace pe toți, să nu suferim, să nu ducem lipsă de nimic. Tata ne aducea de toate. Lucra în domeniul comerțului şi cum învârtea el lucrurile pe acolo, nu ştiu, dar îmi amintesc de bomboanele aduse de prin Estonia, Letonia şi România, de primul meu maiou, care avea un desen atrăgător şi era dintr-un tricotaj foarte plăcut.

Vreau să vă spun, că m-au iritat mereu concluziile generalizate despre familiile cu mulți copii, de obicei acestea trecute în lista săracilor. Noi nu am fost săraci, fiindcă am muncit cu toții, de la mic la mare. Am avut mereu cal, vacă, porci, iepuri, am crescut păsări, cârduri de rațe, curci, găini. Nu mai zic de hectarele de pământ, pe care le lucram an de an.

Am crescut într-o casă mare, care are mai bine de o sută cincizeci de metri pătrați, cu camere spațioase şi luminoase. Sărmana mamă, nu ştiu cum reuşea să le pună la punct pe toate, că ea era şefa gospodăriei. Când era vorba de mâncare, nu era de glumă, o cratiță de zece litri era pusă pentru a face un borş.

Dar ziceam de o familie sănătoasă, or acum constat cu tristețe, că nu mai e cum a fost. În acea casă mare şi îmbătrânită de vremi a rămas doar mama, frații şi surorile s-au împrăştiat prin lume şi rar când mai ajung la cuibul părintesc. Acum nu ne mai întâlnim la masa de sărbătoare, nu mai e gălăgie şi for fotă prin ogradă şi această stare îmi apasă sufletul de fiecare dată, când merg acasă. Tata a decedat în anul 2004, Dumnezeu să-l ierte. La înmormântarea lui a fost lume de pe lume, semn că era respectat. Nu uit cum îl gătea mama, la costum, cămăşi în nuanțe deschise, cravată, pantofi lustruiți… lumea în sat îl poreclea „boierul”.

Probabil acesta a fost destinul meu, să ajung aici, iar cei ce m-au încurajat în acest sens a fost domnul profesor Gheorghe Niculăescu şi doamna Galina Pâslaru, interpretă de folclor, cărora le sunt recunoscătoare.

Fiecare pas făcut în lumea muzicii a depins de cineva într-un fel. Mulțumesc tuturor celor care mi-au fost alături cu sfaturi, cu ajutor, în această listă vă regăsiți şi dumneavoastră, dna Veta şi mă bucur că îmi sunteți în preajmă încă de la începuturi.

– Nu este uşor, dar mă descurc. Aceste activități sunt legate una de alta. În realizarea emisiunilor la radio şi televiziune, de exemplu, mi-a fost de mare ajutor experiența pe care am acumulat-o la Centrul National de Creație Populară, fiindcă acolo am făcut teren, am studiat lucrurile în detalii şi eram la curent cu tot ce se întâmplă în republică.

La Centru am avut de la cine învăța lucruri pe care nu le găseşti în cărți. Am fost alături de mari personalități Dumitru Blajinu, Ion Bazatin, Iustina şi Iustin Scarlat, Iulia Paliț, Pavel Popa, Angela Teacă, Grigore Botezatu, Andrei Hâncu, Victor Ghilaş şi nu în ultimul rând domnul Tudor Colac, cel care m-a primit la lucru imediat după absolvirea Academiei de Muzică, fiind pe atunci în calitate de director al instituției.

Îmi amintesc cum am început Festivalul „Maria Drăgan” la Bălăureşti, dna Iulia Paliț a fost cu ideea de a-l transfera din centrul județean, în localitatea de baştină a Mariei Drăgan. Şapte ediții la rând am fost un fel de stăpână-coordonator a acestui festival şi mă mândresc foarte mult cu acest lucru. Radio şi Televiziunea sunt activitățile mele de suflet. Lucrul meu de bază este la Palatul de Cultură din Ungheni.

– Cum reuşeşti să te menții şi să te promovezi pe post de cântăreață şi să ai succese pe un mal şi pe celălalt al Prutului?

– Mulțumesc lui Dumnezeu, am destule colaborări, dar recunosc, prea puțin fac pentru cariera mea artistică. Nu pot să accept orice invitație, din cauza serviciului, dar nici nu-mi imaginez cum ar fi să rămân doar pe postură de interpretă, cred că m-aş plictisi. Mai înregistrez câte un cântec din când în când. În general mă mențin grație oamenilor care au încredere în mine redactori, organizatori de evenimente şi prieteni. Deseori sunt invitată pe post de jurat la diverse festivaluri, am susținut recitaluri în spectacole mari şi mă bucur că mi se deschid noi uşi.

Probabil schimbarea locului de trai, de la Chişinău la Ungheni a facilitat oarecum mai mult colaborarea cu frații de peste Prut, mai cu seamă cu cei din zona Moldovei şi nu numai. Am fost recent invitată în juriu şi cu un recital la un Festival Internațional de folclor la Reghin, județul Mureş. De câteva ori am cântat la evenimentele diasporei în Italia, unde mi-am făcut prieteni buni, acum mi s-a propus să merg în Belgia.

De mute ori rămân uimită de ceea ce se întâmplă pe piața muzicală de la noi, cum şi de unde apar unii „artişti”? Părerea mea e că în zilele noastre se cam încurcă evoluările la petreceri cu cele din scena. Nu e bine. Parcă se fac intenționat anumiți paşi pentru a distruge noțiunea de cântat profesionist şi tradițiile noastre moldoveneşti. Nu e posibil, oameni buni, să îmbraci un costum compus din piese întâmplătoare ie din Banat, fotă din Oltenia şi papuci cu toc de la Paris, să mai şi cânți un cântec în care bagi cel puțin două, trei stiluri şi să spui că promovezi cultura neamului tău.

Avem o mulțime de astfel de exemple. Sunt mulți solişti care fac acest lucru, unii sunt chiar angajați în orchestra profesioniste. Se ştie despre exigența mea, privind repertoriul şi costumul popular, fapt care a dus şi la conflicte, însă eu voi promova în continuare autenticitatea.

– De unde vin toate aceste principii, cine ți-a trezit interesul față de valorile tradiționale?

– De la facultate. Un mare promotor al valorilor culturale moldoveneşti a fost regretatul Gleb-Ceaicovschi Mereşanu. Mi s-a întipărit în memorie anumite fraze pe care le repeta des dumnealui, cum ar fi: „Cântecul moldovenesc nu se începe niciodată cu auftact, oameni buni, asta e specific oltenilor…” era vorba de pauza dinaintea primului grup de note din prima măsură a unui cântec.

La Academia de Muzică am luat primele lecții despre costumul popular, despre folclor. Acolo am gustat din succesul scenic. Am avut profesori de excepție: Nicolae Chiosa, Svetlana Badrajan, Diana Bunea s.a. Ei mi-au trezit interesul față de folclor şi mi-au deschis ochii, pentru că până atunci cântam şi eu tot ce auzeam, nu făceam o diferență între o doină şi o baladă, nu cunoşteam multe lucruri.

Spre ruşinea mea, eu nu am avut de unde să învăț anumite elemente ce țin de zona noastră, abia când am ajuns să cânt în Festivaluri mari în România, am înțeles cum trebuie să ne prețuim vatra folclorică de proveniență. Acolo fiecare mărunțiş era punctat, de la opinca din picior până la baticul de pe cap, de la emiterea sunetului până la valoarea piesei cântate. Mari personalități am întâlnit, multe am prins de la oamenii domeniului în acele concursuri, unde intrau câte 30 de concurenți, de regulă. Eram foarte fericită când aduceam trofeul sau premiul 1 acasă şi mai eram şi lăudată pe acolo. Vă dați seama, reprezentam o țară, aveam o responsabilitate.

Eu consider că un solist profesionist este cel ce respectă regulile scrise sau nescrise ale folclorului. În cazul dat vorbim despre respectarea zonei folclorice pe care o reprezentăm Moldova, despre un repertoriu care presupune îmbinarea melosului moldovenesc cu un text rostit în grai adecvat. Şi bineînțeles costumul ce include piesele necesare specifice zonei noastre.

Aici e cazul să las modestia la o parte şi să mă declar una din promotoarele acestor principii, nu din orgoliu, ci din datorie față de predecesorii mei, față de cultura acestui neam.

Snejana Frija, Veta Ghimpu Munteanu, Iustina Scarlat, Vasile Olaru, Oleg Donțu, Marcela Vuicu, Adrian Roşca, Valentina Volontir, Ana Prisăcaru, Lilia Calancea, Marina Filipovici sunt soliştii care îmi cântă cântecele. În curând vor apărea mai multe înregistrări cu Diana Vişinaru, care e stabilită în Anglia.

– Eşti una dintre foarte puținele cântărețe, de la noi, care nu ai grijă doar de cariera ta artistică, dar şi de cea a tinerilor interpreți. Vorbeşte-mi, te rog, despre Proiectul „De la Iaşi la Chişinău”.

– Până la Proiectul „De la Iaşi la Chişinău” a mai fost ceva. Lucram la Centrul Național de Creație Populară când am inițiat un proiect de promovare al tinerilor interpreți. Nu mi-a cerut nimeni, aşa mi-a dictat sufletul atunci. Am adunat vreo 12 solişti care au obținut premii la Festivalurile pe care le organizam şi am făcut înregistrări în studio, sus ținuți fiind de un grup mic de instrumentişti. Mariana Dobzeu, Nicu Mâță, Lenuța şi Viorica Lupu, Rodica Buhnă, Ion Cernei, Alexei Pânzaru, Ana Dogot, frații mei Galina şi Vladimir, cu toții făceau parte din acel proiect. Pentru ei erau primele şanse de a fi promovați la radio şi televi ziune. Cred că doar Rodica Buhnă avea ceva imprimări la acel moment, ceilalți de aici au pornit. După asta a venit proiectul care a avut mai mare răsunet „De la Iaşi la Chişinău”. Împreună cu colegul meu de peste Prut, Constantin Bahrin am făcut planul de organizare, incluzând în lista proiectului solişti basarabeni şi interpreți din România. Eu eram responsabilă de echipa de aici: Mariana Dobzeu, Felicia Nevodaru, Ta tiana Martin, Gheorghe Zagoreanu, Rodica Buhnă, Ion şi Veaceslav Bânzari, solişti pe care i-am selectat de comun acord cu dl Bahrin.

Dincolo el avea echipa sa Ionuț Urdeş, Andrei Balan, Mirel Roman, Ancuța Corlățan, Dănuț Onoiu, Cristinel Iordăchioaie şi Grigore German. Toate cântecele le-am înregistrat cu Orchestra de muzică populară „Mugurel” dirijată de Ion Dascăl. Apoi am lansat Cd-ul la o casă de discuri din Galați, România. Am colindat mult cu acest grup de solişti pe la televiziuni, am avut spectacole pe un mal şi pe celălalt al Prutului. Sunt persoane care nu vor realiza şi nici nu vor aprecia vreo dată efortul care se depune în asemenea activități. Nu vor recunoaşte că de aici au pornit primele interviuri, primele apariții la televiziuni. Nu regret, însă, nici o clipă că m-am implicat cu trup şi suflet în acest proiect.

– Nu am planificat nimic grandios. Îmi voi îmbogăți încetişor colecția mea de costume populare care constituie acum 44 de cămăşi, vreo 20 de catrințe şi alte piese vestimentare. Îmi doresc să mai adaug la zestrea mea muzicală. Poate mai înregistrez câte ceva. Chiar am câteva texte scrise de dna Mariana Honceru stau neclintite şi ar trebui să le fac. Până acum am editat două Cd-uri, unul cu Orchestra „Busuioc moldovenesc”, altul cu Orchestra „Lăutarii”. Cel din urmă a apărut recent pe piața muzicală din România. Mai am un şir de înregistrări care au fost puse pe compact discuri sub formă de compilații, în total cred că am mai mult de 60 de cântece imprimate, dar cu încetul voi mai înregistra.

De obicei lucrurile se aranjează de la sine, sănătate să fie…