Desaga cu arici
În loc de prefață
Nu ştiu dacă ve-ţi caştiga ceva citind această cărţulie, dar nici nu ve-ţi pierde, dacă n-o frunzăriţi măcar.
S-au mai întâmplat cazuri în care hârtia, nemulţumită, şi-a scuturat plumbul şi a redevenit copac. Sper să nu prea poluez mediul ambiant, iar cititorul să mă „frunzărească“ şi să nu mă deteste chiar „din tot sufletul“, fiindcă nu-s filolog, ci un novice în ale scrisului, adică nu sper să mă întroduc în obştea scriitoricească, mai ales într-un gen literar, care cere multă migală şi înţelepciune, spirit inventiv în a scoate din fiecare propoziţie o poantă, o picătură sărăţică, o pioneză instalată în jilţurile moi al celor cu capetele pătrate…
Gândurile pe care le-am adunat între aceste coperte sunt nişte încercări de a deschide scena societăţii din timpul nostru, a frământării mele, ca exponent al acestor vremuri de loc uşoare.
Epigrama mea, soră bună cu caricatura, este o formă de luptă personală cu toate necazurile şi nemulţumirile oamenilor de rând faţă de metehnele politicii şi politicienilor, în multe cazuri cu alte situaţii, care îmi par amuzante din viaţa oamenilor de vârsta a treia, pretenţiile cocoşeşti ale bărbaţilor, devenite anacronice, cochetăria femeii etc,etc, privite dintr-un punct de vedere al meu propriu, care poate nu-i comun cu a multora, dar aşa-s eu educat. În viaţa mea am scris o operă în care, în majoritatea tablourilor scenice m-am abătut de la scenariulul regizoral, am jucat rolul principal numai eu, deaceea şi-mi asum dreptul de a-mi expune părerea mea personală, deci sunt gândurile mele care… mă pun pe gânduri şi nu-mi dău pace să mă odihnesc măcar acum la bătrâneţe. Bătrâneţă deloc uşoară, asemănătoare cu a semenilor mei, despre care am scris mai pe larg şi cu multă durere în cartea autobiografică „Unul din trei sau antologia suferinţelor” care în sfârşit a văzut lumina zile şi prezentată unui grup restrâns de cititori din motivul că are un tiraj doar de 120 de exemplare. În fond, acest volum e o meditaţie, în diverse tonalităţi şi moduri diatonice, predominant minor, asupra realităţii, care în cele mai multe cazuri nu sunt sentinţe, cu toate că nu-s conformist. Dar nu-s mulţumit, căci realitatea e ostilă, trăind într-o lume paralelă: una opulentă, luxoasă, condamnabilă, alta — la limita sărăciei. Acesta şi este motivul, care mă impune să-mi scurtez nopţile. Mărtirisesc, că aceste teme, nu atât de priitoare auzului, mă deranjau toată viaţa mea conştientă, dar nu aveam când le pune pe hârtie, am lucrat mereu pe două „fronturi“, ne mai vorbind că ultimii 25 de ani, i-am trăit la ţară, având gospodărie mare, însă nu am „tăiat frunze la câini“. Am început să-mi las amprentele scrise începând cu anul 2001, imediat cu venirea la putere a celor ce ne-au promis „viitorul luminos“, pentru a lăsa nepoţilor mei şi generaţiei tinere un adevăr amar, despre care am povestit cum mi-au furat copilăria, cu tot cu Patrie, cu limbă, cu conştiinţa naţională, cu credinţa în Dumnezeu, etc…
Pentru a mă descurca în propriile mărunţişuri adunate pe parcursul a două decenii, dintre care unele numai sunt actuale, am decis să le sistematizez pe fiecare an aparte. Altfel îmi vine greu să mă orientez în tot calamburul de epigrame, fabule, epitete, paradoxuri, unele dintre ele „pieptănate“ şi cizelate cu puterile proprii, fiindcă-mi era incomod să le arăt cuiva dintre specialişti. Cu timpul, mi-am luat „inima-n dinţi“ şi am îndrăznit să le expediez săptămânaului „Literatura şi arta“ şi ziarului raional din Ştefan Vodă, „Prier“, cărora, le mulţumesc pentru unele, care, selectiv, au fost publicate. Le mulţumesc şi pentru cele aruncate la coş. (În condiţiile iernii pedisto-socialiste, vor prinde bine la sobă !) La sigur că multe nu aveau „poantele“ necesare. Iar dacă a venit vorba de poante şi paradoxuri, apoi în aceste timpuri instabile, eu însumi trăiesc o stare de paradox, care sper să prindă la poante. Dacă nu se „prind“, atunci înseamnă că nu-s înţeles ori, mai degrabă, nu am pus suficientă trudă. Asta vrea să însemne că, jucându-mă cu cuvintele, nu vroiam să fie luate drept vorbe.
Marin–Petru Bulai s-a născut la 21 septembrie 1941, în satul Căplani, judeţul Cetatea Albă (în prezent raionul Ştefan Vodă). În anii 1967-1971, studiază la colegiul muzical „Ştefan Neaga”, catedra Canto academic, evoluând paralel în diferite orchestre de muzică populară, dintre care ansamblul de câtece şi dansuri „VESELIA”, cu care a făcut câteva turnee prin Ucraina, republicile baltice, or. Moscova, în Bulgaria şi RDG. În anii 1971-1975 a lucrat ca director a şcolii muzicale din orăşelul Suvorov, concomitent făcându-şi studiile la Institutul de Arte „G. MUSICESCU” catedra Dirijat coral. În anii 1975-1999, a lucrat la Direcţia raională cultură în diferite funcţii inclusiv şi sef al acestei instituţii, cumulând activitatea pedagogică în şcoala de arte ,,Maria BIEŞU”. În toţi aceşti ani a cântat în orchestrele din or. Ştefan Vodă, chiar a avut şi nişte turnee în Ucraina, Armenia şi Kazahstan. Iar în ,,timpul liber” a participat activ la multiple concursuri şi festivaluri naţionale şi internaţionale de cântece populare.
Este Laureat al cocursului de romanţe „Crizantema de argint” (Premiul Doi – 1993 şi câteva premii de exelenţă, două premii speciale a Festivalului–Concurs „Crizantema de aur” de la Târgovişte), Premiul Trei la festivalul „Cântecele românilor de pretutindeni în anii 1997, 1998 din Drobeta-Turnul–Severin. Deasemenea, are trei Premii Doi şi un PremiuTrei la concursul „Tamara Ciobanu” Premiul Mare la concursul „D. Matcovschi”, menţiune la festivalul „N.Sulac” ş.a. În 1978 i s-a conferit titlul de ,,Eminent al culturii din RSSM”, iar în 2009 i s-a conferit titlul de „Cetăţean de onoare a raionului Ştefan Vodă”. Este autorul unei valoroase lucrări despre calvarul basarabenilor în urma Deportărilor şi a Foametei organizate: „Unul din trei sau antologia suferinţelor”.